Întruchipare a „nimicului”

[…] obişnuiesc să pierd timpul în zadar doar creându-mi nişte aberaţii ( acum nu-mi vine cum să le zic) stupide, ireale. Da…, obişnuiesc şi supraveţuiesc cu ele, îmi emană energia necesară…
Da…, şi ştii cum sunt ele…. sunt aşa cum vreu, cum îmi doresc, cum cred eu că e bine…
Pierd ore, zile, săptămâni, luni, ani şi îmi place, le iubesc, doar eşti tu acolo…şi îmi place…
e lumea mea…, eu sunt autorul, tu fiind doar un personaj ( principal) al meu care pleacă şi vine din mine fără să vreu, doar ai lumea ta, eu nu sunt în ea, acolo eşti fără mine (poate e mai bine acolo)… dar mie îmi place şi în mine…acolo suntem doar noi, fără alţii şi e bine, îmi place, suntem lipsiţi de probleme, suntem liberi, şi e bine, îmi place…şi iubesc asta…
Sunt dependentă de astă lume şi de tine în ea…  dar cu toate astea eşti doar o „Întruchipare a nimicului” , dar te plac şi te iubesc pentru că eşti tu , eşti ceea ce-mi doresc, eşti ceea ce trăiesc, eşti parte din mine[…]