… Si la cine sa revin cu toate gândurile mele,durerile și disperările?
Unde să îmi eliberez creierul de toate prostiile și unde sa scriu fără să gândesc cum să mă exprim corect?
Cine să îmi păstreze parte plină de tăcere din mine?
Cine să asculte și să nu judece?
Cine? dacă nu tu, dragă, Blog-ule !
Știu că nu am mai scris demult,
nu pentru că nu mi s-a mai întâmplat nimic doar ca nu m-a mai simțit demult așa singură, trădată, mințită, folosită, călcată în picioare, aruncată la coșul de gunoi (sau cum vrei).
Și cum nu mai ai cu cine vorbi; nu mai ai cui să-i spui cum te simți (că oricum nu-i interesează nici cel mai mic detaliu) ca să nu pari nebună, disperată; nu mai ai cu cine să plângi și cine să-ti spună cum e bine sau nu. Te pierzi, te pierzi singură … in tine … Te îneci … spre bucuria celor care demult vreau să te vadă la pământ, răpuns de lacrimi și neputeri; de durere și neputiță; zdrobită în cel mai mare hal…
REVII…
aici…
din păcate,
iar în tăcere,
singură,
părăsită.
Timpul – mizerabil trecător care șterge, uită, trece și își bate joc cum știe el mi bine
Nu m-am gândit niciodată că va veni așa de repede momentul în care să se distrugă într-o singura clipă aproape 2 ani, zi de zi, cu tine. Cel- pentru care și tăcere vorbea, nu era novoie de cuvinte, mă înțelegea fără cuvinte, singura persoană care mă suporta cu miile de neajunsuri și știa să mă facă să zîmbesc.
Pentru ultima oară am mai simțit ritmul respirației și bătăile inimii,
pentru ultima oară am mai sințit mirosul,
pentru ultima oară am văzut ochii,
pentru ultima oară am simțit căldura corpului
și tot pentru ultima oară am simțit căldura buzelor.
Și în final, din corpu-mi a rămas doar conturul,
gol pe di-năuntru,
cu un suflet care i s-a zdrobit,
cu o inimă care nu mai simte numic, pulsează doar un sînge roșu, lipsit de orice simț,
nu, nu mai bate ca atunci, ca atunci cînd era fericită,
Fericirea nu dureză, se scurge ca nisipul unei clepsidre, dar din păcate nu poate fi întoarsă și luată de la început. Pîn aici a fost, și s-a terminat.
Timpul le va rezolva pe toate, la fel cum a făcut și pîn acum,
va trece și durerea,
și dragostea care era, poate, doar în cuvinte.
va trece și va fi bine.
[Postul acesta era scris de cîteva zile şi nu reuşeam să mă decid dacă să-l postez ori nu, dar azi dimineaţă, m-am gîndit că totuşi e pe „retina memoriei” şi a fost ceva frumos] …
…Şi, nici nuştiu cum să încep…
[ De fapt nu am cum să încep, pentru că totul a început acum mulţi ani… :I ]
Uitasem deja de ceva timp de chip, de ochii, de tine… pînă în seara aceea…
Nu aveam de unde şti că ziua aia cu multă, multă zăpadă, ziua aia foarte geroasă de decembrie, avea să-şi lase amprente… adânci. Urmele nu aveam de unde să le simt, pentru că totul a fost început aşa, din senin, fără a-mi da seama continuarea, şi sfârşitul. Nu aveam de unde şti că simplul „salut” v-a deveni ceva mai mult, o „dependenţă” necondiţionată, pe care v-a trebui să o stăpânesc. Nu avem de unde şti că seara de decembrie v-a fi continuare celor mai mari iluzii trăite vrio dată, celor mai ireale gînduri şi sentimente, celei mai mari dependenţe… :I
Serile în faţa pc-ului se transformau din ce in ce mai dese şi mai ales cu fereastra skype-ului deschisă. Orele care treceau aşa de repede, nici nu le observam.
Conversaţiile fără nici un sens au reuşit să tipărească mia şi…, pagini A4, deci felicitări o înreagă carte .
…
[0:37:09] ___: daca ty nu poti sa zicii singyra am incepyt ey [0:37:28] Λђkα: eu am început [0:37:29] ___: ey demult am vryt sa te intreb [0:38:05] ___: ty vreai sa zici dar nyti ajungeay pyterii mie asa mi se parea [0:38:22] Λђkα: da ţie îţi place eu să zic toate chestiile astea [0:39:00] ___: ny, atuncea putai sa zici kami place de tine [0:39:34] Λђkα: atunci? aiurea [0:39:43] ___: o da atynci tot asa ziceai ca ey sa y cred ceva nito [0:40:01] Λђkα: şi anul trecut şi mai aiurea [0:40:06] ___: ce aiurea [0:40:26] Λђkα: eii
Şi dac aş spune acum… ar schimba ceva? NU, exact. Nici atunci nu avea nici un rost, nu era să schimbe nimic. Sunt sigură… :I
Da, atunci erai atunci , acum e acum… dar totuşi…:I
…
…
Deci, la mulţi ani!!…!!! 1
….
m-ai întrebat cum suport absenţa ta
ţi-am răspuns că o simt ca pe un intrus
ca pe o fantomă zornăindu-şi lanţurile
dacă ne-am fi sărutat în clipa aceea probabil că
zeci de păsări cu aripi albastre şi-ar fi luat zborul
dintre buzele noastre
dar noi n-am ştiut să ne bucurăm de otrava plăcută a momentelor
noi aşteptăm aşa cum copacii aşteaptă
fără nici un pic de viaţă, străpungerea geţurilor,iarna.
Fugim de realitate… şi totuşi există. Ne ferim de propria persoană. Ascundem gânduri, ascundem priviri, ne ascundem pe noi. Încercăm să uităm trecutul, şi totuşi îl trăim. Plecăm fără să privim ceea ce a fost, şi totuşi ne pare rău. Ocolim întrebări, şi totuşi avem nevoie să le ştim răspunsurile. Suntem indiferenţi, şi totuşi ne pasă.
Orgoliul din noi nu ne permite cedare. Suntem prizonieri în noi, pe propria persoană. Luptăm pentru fericire şi cedăm, tot din orgoliu. Iubim să visăm viitorul, fără a trăi prezentul. Nu ne perimitem încălcarea propriilor principii, doar pentru a nu părea disperaţi. Avem încredere în persoanele pe care le iubim, şi totuşi nu le spunem. Uităm să le amintim că avem nevoie de ele, şi totuşi ele au atâta nevoie de noi.
Ne ascundem în noi pentru puţine explicaţii .Fugim de persoanele dragi doar din motivul că le iubim, doar pentru că ne e frică să le spunem ce simţim. Orgoliu. Aşteptăm răspunsuri fără întrebare. Ne minţin că totul e firesc şi normal, dar realitatea doare. Ne bucurăm de revederi şi uităm să le simţim. Lipsă de timp?… Ne dorim căldură şi îmbrăţişări, dar nu le oferim. Fugim.
Chiar de vei intra aici ori vei deschide „uşa” pe care ai intrat [acum câteva luni], eu cu siguranţă nu voi mai fi… dar nu te întrista pentru că sunt mai aproape decât crezi. Sunt lângă tine… şi îmi place, pentru că ştiu că mă cauţi.
Da, ştiu este bizar dar e real, eu sunt, sunt cea cu care ai pierdut minute, ore, zile, săptămâni, luni… şi îmi cer scuze pentru deranj, (cu siguranţă asta nu se v-a repeta). Dar ţin să-ţi mulţumesc pentru privirea aia…, pentru chipul ăla…, pentru clipele tipărite bine, pentru iluzii, pentru nopţile nedormite, pentru ochii însetaţi, deci pentru tot…, şi îţi sunt recunoscătoare. Ar trebui să te bucuri pentru tot ce mi-ai oferit, pentru că a fost plăcere.
Nuştiu de ce am ales să scriu când puteam să aştept să-ţi zic totul în faţă, poate că mi-e frică că mă vei contrazice şi va trebui să mă întorc iarăşi să-mi continui trecutul alături de tine, să continui să-mi fac vise care nici eu nuştiu dacă există, pentru că nu am avut, nu am şi nu voi avea niciodată curajul să te întreb,… şi îmi pare rău. Asta e… Voi continua să cred în „NIMICUL” pe care l-ai creat , şi continui să cred, chiar dacă nu există decât nişte imagini pictate de cuvinte şterse, prăfuite, vechi, neînsemnate …
De multe ori îmi era dor de cuvinte, de voce, de tine … dar acum…, acum e lipsă de tine. Dar eu voi fi acolo unde vei fi şi te voi privi pentru a-ţi sorbi existenţa, te voi veghea şi admira pentru că îmi place… doar am supraveţuit din tine atâta timp şi voi face asta de acum încolo, nu , nu , stai fără grijă voi fi la distanţă dar cu tine. Nu , nu ,poţi să-mi interzici să fiu alături pentru că doar eu ştiu cel mai bine, ce eşti, cum eşti, te simt atunci când ţi-e bine sau nu.
Am ales să plec, fără cuvinte pentru că tu ai făcut la fel… dar am ales să fiu cu tine şi bucură-te…
– Ce faci?
– Mi-e dor…
– Şi cum e?
– Bine…
– Adică? Cum e bine? Doar „dorul” ucide … macină tot şi doare…
– Mie îmi crează plăcere…
– Plăcere?
-DA…
– Ce plăcere poare fi aia când îţi este dor şi realizezi că nu poţi opri senzaţia de „dor”?!
– Mie îmi place, îmi dă curajul să cred…
– Să crezi…?!
– DA…
-În cine?!?
-În mine…
– În tine?!!…
– DA…
– CUM?!…
– Am realizat cât de mult „te iubesc”…!… -*
[…] obişnuiesc să pierd timpul în zadar doar creându-mi nişte aberaţii ( acum nu-mi vine cum să le zic) stupide, ireale. Da…, obişnuiesc şi supraveţuiesc cu ele, îmi emană energia necesară…
Da…, şi ştii cum sunt ele…. sunt aşa cum vreu, cum îmi doresc, cum cred eu că e bine…
Pierd ore, zile, săptămâni, luni, ani şi îmi place, le iubesc, doar eşti tu acolo…şi îmi place… e lumea mea…, eu sunt autorul, tu fiind doar un personaj ( principal) al meu care pleacă şi vine din mine fără să vreu, doar ai lumea ta, eu nu sunt în ea, acolo eşti fără mine (poate e mai bine acolo)… dar mie îmi place şi în mine…acolo suntem doar noi, fără alţii şi e bine, îmi place, suntem lipsiţi de probleme, suntem liberi, şi e bine, îmi place…şi iubesc asta…
Sunt dependentă de astă lume şi de tine în ea… dar cu toate astea eşti doar o „Întruchipare a nimicului” , dar te plac şi te iubesc pentru că eşti tu , eşti ceea ce-mi doresc, eşti ceea ce trăiesc, eşti parte din mine[…]
Bucură-te, pentru că are încredere în tine…[şi ţi-a demonstrat-o] Bucură-te, pentru că e alături de fiecare dată. Bucură-te, pentru că te susţine şi te ajută. Bucură-te, pentru că e gelos şi te vrea doar a lui. Bucură-te, pentru că te place, pentru ceea ce eşti. Bucură-te, pentru că vrea mereu să te aibă lîngă el. Bucură-te, pentru că te simte. Bucură-te, pentru că îi este greu fără tine. Bucură-te, pentru că îţi simte lipsa. Bucură-te, pentru că te cunoaşte cel mai bine. Bucură-te, pentru că îţi oferă tot ce poate. Bucură-te, pentru că eşti cu el. Bucură-te, pentru că ştie ce gândeşti. Bucură-te, pentru că ştie când ai cea mai mare nevoie de el. Bucură-te, pentru că comunici cu el destul de mult. Bucură-te, pentru că nu vrea să te pieardă.[şi face tot ce-i stă în puteri pt asta]. Bucură-te, pentru că îţi îndeplineşte toate capriciile. Bucură-te, pentru că are grijă de tine. Bucură-te, pentru că chiar ţine la tine. BUCURĂ-TE, pentru că te iubeşte. [ chiar dacă de puţine ori ţi-a spus-o, dar… de multe ori ţi-a demonstrat-o]
Ştii… am tot obosit de atâtea ” vise pufoase”… Am obosit de privirea aia care mă urmăreşte la fiecare pas, de un „albastru imaculat”. Am obosit de tot…
… ai avut tu grijă ….
să mă stropeşti din cap până-n picioare cu iubire şi în final să nu-mi spui nimic…nici măcar nu am reuşit pentru ultima oară să-ţi prives ochii…
Dar stai liniştit, mi s-au udat toate amintirile, mi s-au inundat toate speranţele, s-au înecat toate visele. Gata!!! a bătut vântul şi s-au uscat toate, rămânând doar urme de ploaie vie şi o privire de un „verde imaculat”, şters… care niciodată nu v-a mai fi acel verde „viu”… nu v-a mai sclipi în lumina razelor de soare…, nu se v-a mai bucura de acea culoare imaculată,dar vie a ochilor tăi…
P.S – Şi cu asta am încheiat capitolul „DRAGOSTE”... i-au o vacanţăăă….. Sper să fie ultimul post de acest gen…
...Un locuşor ascuns de realitatea-mi nedorită. Un locuşor ce niciodată nu va avea acumulat un strat de praf. E mai puţin decât o realitate, e mai mult decât o ficţiune. [NathaLee]
Blogul Annyellei 
Comentarii recente