Revenire

… Si la cine sa revin cu toate gândurile mele,durerile și disperările?
Unde să îmi eliberez creierul de toate prostiile și unde sa scriu fără să gândesc cum să mă exprim corect?
Cine să îmi păstreze parte plină de tăcere din mine?
Cine să asculte și să nu judece?
Cine? dacă nu tu, dragă, Blog-ule !

Știu că nu am mai scris demult,
nu pentru că nu mi s-a mai întâmplat nimic doar ca nu m-a mai simțit demult așa singură, trădată, mințită, folosită, călcată în picioare, aruncată la coșul de gunoi (sau cum vrei).

Și cum nu mai ai cu cine vorbi; nu mai ai cui să-i spui cum te simți (că oricum nu-i interesează nici cel mai mic detaliu) ca să nu pari nebună, disperată; nu mai ai cu cine să plângi și cine să-ti spună cum e bine sau nu. Te pierzi, te pierzi singură … in tine … Te îneci … spre bucuria celor care demult vreau să te vadă la pământ, răpuns de lacrimi și neputeri; de durere și neputiță; zdrobită în cel mai mare hal…

REVII…
aici…
din păcate,
iar în tăcere,
singură,
părăsită.

the end.

Timpul – mizerabil trecător care șterge, uită, trece și își bate joc cum știe el mi bine

Nu m-am gândit niciodată că va veni așa de repede momentul în care să se distrugă într-o singura clipă  aproape 2 ani, zi de zi,   cu tine. Cel- pentru care și tăcere vorbea, nu era novoie de cuvinte, mă înțelegea fără cuvinte, singura persoană care mă suporta cu miile de neajunsuri și știa să  mă facă să zîmbesc.

Pentru ultima oară am mai simțit ritmul respirației și bătăile inimii,
pentru ultima oară am mai sințit mirosul,
pentru ultima oară am văzut ochii,
pentru ultima oară  am simțit căldura corpului
și tot pentru ultima oară am simțit căldura buzelor.

Și în final, din corpu-mi a rămas doar conturul,
gol pe di-năuntru,
cu un suflet care i s-a zdrobit,
cu o inimă care nu mai simte numic, pulsează doar un sînge roșu, lipsit de orice simț,
nu, nu mai bate ca atunci, ca atunci cînd era fericită,

Fericirea nu dureză, se scurge ca nisipul unei clepsidre, dar din păcate nu  poate fi întoarsă și luată de la început. Pîn aici a fost, și s-a terminat.

Timpul le va rezolva pe toate, la  fel cum a făcut și pîn acum,
va trece și durerea,
și dragostea care era, poate, doar în cuvinte.
va trece și va fi bine.

Pe retina memoriei

[Postul acesta era scris de cîteva zile şi    nu reuşeam   să mă decid dacă  să-l postez ori nu, dar azi dimineaţă, m-am gîndit că totuşi e pe „retina memoriei” şi a fost ceva frumos]   …

…Şi, nici nuştiu cum să încep…

[ De fapt nu am cum să încep, pentru că totul a început  acum mulţi ani… :I ]

Uitasem deja de ceva timp de chip, de ochii, de tine… pînă în seara aceea…

Nu aveam de unde şti că ziua aia cu multă, multă zăpadă,  ziua aia foarte geroasă de decembrie, avea să-şi lase amprente… adânci. Urmele nu aveam de unde să le  simt, pentru că totul a fost început aşa, din senin, fără a-mi da seama continuarea, şi sfârşitul. Nu aveam de unde şti că simplul „salut” v-a deveni  ceva mai mult, o „dependenţă” necondiţionată, pe care v-a trebui să o stăpânesc.  Nu avem de unde şti că seara de decembrie  v-a fi continuare celor  mai mari iluzii trăite vrio dată, celor mai ireale gînduri şi sentimente, celei mai mari dependenţe… :I

Serile în faţa pc-ului   se transformau  din ce in ce  mai dese şi mai ales cu fereastra skype-ului deschisă. Orele care treceau aşa de repede, nici nu le observam.

Conversaţiile  fără nici un  sens au reuşit să tipărească  mia şi…, pagini A4, deci felicitări o înreagă carte .

[0:37:09] ___: daca ty nu poti sa zicii singyra am incepyt ey
[0:37:28] Λђkα: eu am început
[0:37:29] ___: ey demult am vryt sa te intreb
[0:38:05] ___: ty vreai sa zici dar nyti ajungeay pyterii mie asa mi se parea
[0:38:22] Λђkα: da ţie îţi place eu să zic  toate chestiile astea
[0:39:00] ___: ny, atuncea putai sa zici kami place de tine
[0:39:34] Λђkα: atunci?
aiurea
[0:39:43] ___: o da atynci tot asa ziceai ca ey sa y cred ceva nito
[0:40:01] Λђkα: şi anul trecut şi mai aiurea
[0:40:06] ___: ce aiurea
[0:40:26] Λђkα: eii

Şi dac aş spune acum… ar schimba ceva? NU,   exact. Nici atunci nu avea nici un  rost, nu era  să schimbe nimic. Sunt sigură… :I
Da, atunci erai atunci , acum e acum… dar totuşi…:I

Deci, la mulţi ani!!…!!! 1

….

m-ai întrebat cum suport absenţa ta
ţi-am răspuns că o simt ca pe un intrus
ca pe o fantomă zornăindu-şi lanţurile

dacă ne-am fi sărutat în clipa aceea probabil că
zeci de păsări cu aripi albastre şi-ar fi luat zborul
dintre buzele noastre

dar noi n-am ştiut să ne bucurăm de otrava plăcută a momentelor
noi aşteptăm aşa cum  copacii aşteaptă
fără nici un pic de viaţă, străpungerea geţurilor,iarna.

.

P.S e bine…  🙂

Orgoliu.

Fugim de realitate… şi totuşi există. Ne  ferim de propria persoană. Ascundem gânduri, ascundem priviri, ne ascundem pe noi. Încercăm să uităm trecutul, şi totuşi îl trăim. Plecăm fără să privim ceea  ce a fost, şi totuşi ne pare rău. Ocolim întrebări, şi totuşi avem nevoie să le  ştim răspunsurile. Suntem indiferenţi, şi totuşi ne pasă.

Orgoliul din noi nu ne permite cedare. Suntem prizonieri în noi, pe propria persoană. Luptăm pentru fericire şi cedăm, tot din orgoliu. Iubim să visăm viitorul, fără a trăi prezentul. Nu ne perimitem încălcarea propriilor principii, doar pentru a nu părea disperaţi. Avem încredere în persoanele pe care le iubim, şi totuşi nu  le spunem. Uităm să le amintim că avem nevoie de ele, şi totuşi ele au atâta nevoie de noi.

Ne ascundem în noi pentru puţine explicaţii .Fugim de persoanele dragi doar din motivul că le iubim, doar pentru că ne e frică să le spunem ce simţim. Orgoliu. Aşteptăm răspunsuri fără întrebare. Ne minţin că totul e firesc şi normal, dar realitatea doare. Ne bucurăm de revederi şi uităm să le simţim. Lipsă de timp?… Ne dorim căldură şi îmbrăţişări, dar nu le oferim. Fugim.

: |

 

Declaraţie de dragoste !!!

Declaraţie de dragoste !!!

1. Subsemnatul, „X”, declar pe propria răspundere că o iubesc nespus de mult pe „Y”.

2. Declar pe propria răspundere că numai ea este în sufletul , în inima şi în gândul meu.

3. Declar că vreau să stau lângă ea o ora şi sa mor decât o viaţă fără, în chin şi dor.

4. Declar că m-am aflat sub ameninţarea dragostei când am scris, gândit şi simţit această declaraţie.

5. Declar că aceste cuvinte nu sunt destul , nu sunt nimic pentru a simboliza dragostea…dar unde distanţele despart inimi..cuvintele le leaga.

[ Găsită undeva prin paginile lui „Google” ]

I’m with you -*

Chiar de vei intra aici ori vei deschide „uşa” pe care ai intrat [acum câteva luni],  eu cu siguranţă nu voi mai fi… dar nu te întrista pentru că  sunt mai aproape decât crezi. Sunt  lângă tine… şi îmi place, pentru că ştiu că mă cauţi.

Da, ştiu este bizar dar e real, eu sunt, sunt cea cu care ai pierdut minute, ore, zile, săptămâni, luni… şi îmi cer scuze pentru deranj, (cu siguranţă asta nu se v-a repeta). Dar ţin să-ţi mulţumesc pentru privirea aia…, pentru chipul ăla…, pentru clipele tipărite bine, pentru iluzii, pentru  nopţile nedormite, pentru ochii însetaţi, deci pentru tot…, şi îţi sunt recunoscătoare. Ar trebui să te bucuri pentru tot ce mi-ai oferit, pentru că a fost plăcere.

Nuştiu de ce am ales să scriu când puteam să aştept să-ţi zic totul în faţă, poate că mi-e frică că mă vei contrazice şi va trebui să mă întorc iarăşi  să-mi continui trecutul alături de tine, să continui să-mi fac vise care nici eu nuştiu dacă există, pentru că nu am avut, nu am şi nu voi avea niciodată  curajul să te întreb,…  şi îmi pare rău. Asta e… Voi continua să cred în „NIMICUL”  pe care l-ai creat , şi continui să cred, chiar dacă nu există decât nişte imagini pictate de cuvinte şterse, prăfuite, vechi, neînsemnate …

De multe ori îmi era dor de  cuvinte, de voce, de tine … dar acum…, acum e lipsă  de tine.  Dar eu voi fi acolo unde vei fi şi te voi privi pentru a-ţi sorbi existenţa, te voi veghea  şi admira pentru că îmi place… doar am supraveţuit din tine atâta timp şi voi face asta de acum încolo, nu , nu , stai fără grijă voi fi la distanţă dar  cu tine. Nu , nu ,poţi să-mi interzici să  fiu alături pentru că doar eu ştiu cel mai bine, ce eşti, cum  eşti, te simt atunci când ţi-e bine sau nu.

Am ales să plec, fără cuvinte pentru că tu ai făcut la fel… dar am ales să  fiu cu tine şi bucură-te…

Dor?!…

– Ce faci?
– Mi-e dor…
– Şi cum e?
– Bine…
– Adică? Cum e bine? Doar „dorul” ucide … macină tot şi doare…
– Mie îmi crează plăcere…
– Plăcere?
-DA…
– Ce plăcere poare fi aia când îţi este dor şi realizezi că nu poţi opri senzaţia de „dor”?!
– Mie îmi place, îmi dă curajul să cred…
– Să crezi…?!
– DA…
-În cine?!?
-În mine…
– În tine?!!…
– DA…
– CUM?!…
– Am realizat cât de mult „te iubesc”…!…  -*

Previous Older Entries