E trecut deja de ora 1, ar trebuie să dorm pentru că mîine e o zi destul de obişnuită în care ar trebui să mă scol pe la 8.00, dar ca de obicei o să mă scol la 12.00.
Deja e o obişnuinţă să mă culc , în general, destul de târziu, târziu ar însemna pe la 3, 4, chiar trecut şi de 4, woow…
Odată cu trecerea timpului alături de cineva, după ce ţi-a pătruns în suflet, ţi-a intrat în minte, îţi zdrobeşte gândurile şi după ce îţi provoacă zîmbete şi ochi în lacrimi, vine o zi, efectiv, când îţi dai seama că îi simţi lipsa. Lipsă ce nu poate fi descrisă, o simţi… o simţi şi te doboară. Te macină până şi în cel mai ascuns colţ al sufletului, şi atunci… Şi atunci încep regretele şi părerile de rău, încep reproşuri proprii şi gânduri care îţi readuc amintiri. Amintiri trecute, trecute dar.. amintiri frumoase…
Închizi ochii, şi… Şi peste câteva clipe simţi cum faţa este străpunsă de ceva rece, ceva ce nu poate fi oprit. Ştergi. E prezentă, oricum. Laşi. Simţi o umezială care se scurge pînă şi pe buze… îi simţi gustul… rece şi sărat…
E un an nou, an nou plin de surprize, plin de vise, plin de gânduri, speranţe, iluzii, trăiri, zâmbete, lacrimi, şi cu toate acestea plin de fericire şi iubire.
p.s Ştii… îţi mulţumesc pentru anul acesta care a trecut, a trecut cu tine… a trecut aşa repede, a trecut împreună.
[Postul acesta era scris de cîteva zile şi nu reuşeam să mă decid dacă să-l postez ori nu, dar azi dimineaţă, m-am gîndit că totuşi e pe „retina memoriei” şi a fost ceva frumos] …
…Şi, nici nuştiu cum să încep…
[ De fapt nu am cum să încep, pentru că totul a început acum mulţi ani… :I ]
Uitasem deja de ceva timp de chip, de ochii, de tine… pînă în seara aceea…
Nu aveam de unde şti că ziua aia cu multă, multă zăpadă, ziua aia foarte geroasă de decembrie, avea să-şi lase amprente… adânci. Urmele nu aveam de unde să le simt, pentru că totul a fost început aşa, din senin, fără a-mi da seama continuarea, şi sfârşitul. Nu aveam de unde şti că simplul „salut” v-a deveni ceva mai mult, o „dependenţă” necondiţionată, pe care v-a trebui să o stăpânesc. Nu avem de unde şti că seara de decembrie v-a fi continuare celor mai mari iluzii trăite vrio dată, celor mai ireale gînduri şi sentimente, celei mai mari dependenţe… :I
Serile în faţa pc-ului se transformau din ce in ce mai dese şi mai ales cu fereastra skype-ului deschisă. Orele care treceau aşa de repede, nici nu le observam.
Conversaţiile fără nici un sens au reuşit să tipărească mia şi…, pagini A4, deci felicitări o înreagă carte .
…
[0:37:09] ___: daca ty nu poti sa zicii singyra am incepyt ey [0:37:28] Λђkα: eu am început [0:37:29] ___: ey demult am vryt sa te intreb [0:38:05] ___: ty vreai sa zici dar nyti ajungeay pyterii mie asa mi se parea [0:38:22] Λђkα: da ţie îţi place eu să zic toate chestiile astea [0:39:00] ___: ny, atuncea putai sa zici kami place de tine [0:39:34] Λђkα: atunci? aiurea [0:39:43] ___: o da atynci tot asa ziceai ca ey sa y cred ceva nito [0:40:01] Λђkα: şi anul trecut şi mai aiurea [0:40:06] ___: ce aiurea [0:40:26] Λђkα: eii
Şi dac aş spune acum… ar schimba ceva? NU, exact. Nici atunci nu avea nici un rost, nu era să schimbe nimic. Sunt sigură… :I
Da, atunci erai atunci , acum e acum… dar totuşi…:I
…
…
Deci, la mulţi ani!!…!!! 1
….
m-ai întrebat cum suport absenţa ta
ţi-am răspuns că o simt ca pe un intrus
ca pe o fantomă zornăindu-şi lanţurile
dacă ne-am fi sărutat în clipa aceea probabil că
zeci de păsări cu aripi albastre şi-ar fi luat zborul
dintre buzele noastre
dar noi n-am ştiut să ne bucurăm de otrava plăcută a momentelor
noi aşteptăm aşa cum copacii aşteaptă
fără nici un pic de viaţă, străpungerea geţurilor,iarna.
.simţeam nevoia de ai mai vedea o dată ochii…
.simţeam nevoia de a mai rîde împreună…
.simţeam nevoia de ai răspunde „NU” la toate propunerile…
.simţeam nevoia să îngheţ şi să îmi puie aceeaşi întrebare de nenumărate ori ” dacă nu îmi este frig”…
.simţeam nevoia ca să mă mai strîngă în braţe încă o dată şi mă mă tragă de urechi xD…
.simţeam nevoia să mai aud încă o dată că sunt obraznică şi să-i răspund că deja ştiu…
Şi totuşi azi a fost a fost o zi destul de frumoasă, frumoasă prin simplul fapt că era destul de întuneric la 7.30, timpul cănd merg la şcoală, frumoasă prin simplul fapt că după -amiază a eşit şi soarele, frumoasă prin simplul fapt că azi vîntul s-a jucat în părul meu. : )
Din nou eu, din nou acea rece ca gheaţa, din nou acea stare, din nou eu prezentă, din nou amintiri de vise ireale, din nou regrete şi păreri de rău, din nou muzică în căşti non-stop, din nou dependentă de skype şi de tot ce are legătură cu el, din nou cu slăbiciunea de „ochi albaştri”, din nou „sclavă” a viselor, din nou indiferenţă- exterioară .
Sunt momente în care stă şi corpul, şi sufletul, şi genunchii, şi tot… momente în care nu simt nimic… paşi şi priviri rătăcite îmi zboară prin minte, insuficienţa şi depenţa pătrunde, atunci. Sunt „invizibilă”, poate că unii mă văd „vizibilă” atunci…
Sunt momente în care vreau să cred că… ce am pierdut nu mi-a fost de folos şi e mai bine aşa.
– Cum te simţi?
– … bine… Tu?
– Sigur? Eu te supraveghez.
– Da, sunt foarte bine.
– Şi el cum e?
– La fel.
– Dar voi?
– Tot bine. Suntem cei mai buni prieteni. (:
– Da…?
– Da.
– Eşti sigură?
– Absolut.
– Şi de ce când treci pe lângă el ai dorinţa să-i sari în braţe şi să-i simţi căldura? Şi de ce caută motive pentru a vorbi, de câte ori are ocazia? Şi de ce e bucuros când pur şi simplu îi zâmbeşti? De ce fugiţi unul de altul?
– : |
– …?
– Atâta timp cât avem încredere şi ne simţim bine când vorbim , şi ne înţelegem, suntem prieteni.
– Sigur, prieteni de genul acesta e atunci când se plac dar nu au curajul să recunoască.
– Nu fi rea… Mi se pare cea mai frumoasă prietenie defapt (: , e rezistentă şi plus la aceasta invidie , bârfe nu există [ ca între fete] . Comunicarea este altfel .
– Oricum, unul dintre voi se v-a îndrăgosti de celălalt chiar dacă nu o spune. Dacă o v-a spune, atunci a luat sfârşit prietenia voastră sau poate v-a începe o poveste de iubire.
– : |
Fugim de realitate… şi totuşi există. Ne ferim de propria persoană. Ascundem gânduri, ascundem priviri, ne ascundem pe noi. Încercăm să uităm trecutul, şi totuşi îl trăim. Plecăm fără să privim ceea ce a fost, şi totuşi ne pare rău. Ocolim întrebări, şi totuşi avem nevoie să le ştim răspunsurile. Suntem indiferenţi, şi totuşi ne pasă.
Orgoliul din noi nu ne permite cedare. Suntem prizonieri în noi, pe propria persoană. Luptăm pentru fericire şi cedăm, tot din orgoliu. Iubim să visăm viitorul, fără a trăi prezentul. Nu ne perimitem încălcarea propriilor principii, doar pentru a nu părea disperaţi. Avem încredere în persoanele pe care le iubim, şi totuşi nu le spunem. Uităm să le amintim că avem nevoie de ele, şi totuşi ele au atâta nevoie de noi.
Ne ascundem în noi pentru puţine explicaţii .Fugim de persoanele dragi doar din motivul că le iubim, doar pentru că ne e frică să le spunem ce simţim. Orgoliu. Aşteptăm răspunsuri fără întrebare. Ne minţin că totul e firesc şi normal, dar realitatea doare. Ne bucurăm de revederi şi uităm să le simţim. Lipsă de timp?… Ne dorim căldură şi îmbrăţişări, dar nu le oferim. Fugim.
Simt că mă pierd, din nou şi nou. Mă scufund în răcoare, absorb răcoare, transmit răcoare, simt răcoare. Sunt rece. Am recele în mine. Îl simt. Mă răceşte până la culmi. Mă topesc în frig. Deja s-a adăpostit până şi în inimă. E frig şi în ea, e rece, şi îi place. Măcar e îngheaţă şi nu mai simte nimic, nici dragoste, nici ură, nici simpatie, nici nevoie, nici absenţă, nici dor… acum doar îndiferenţa a rămas neîngheţată…
Mi s-a stopat orice gând, până şi cuvintele nu au puterea de a fi rostite… Acum am cea mai multă nevoie de acea căldură a unei îmbrăţişări…Am nevoie de tine…
...Un locuşor ascuns de realitatea-mi nedorită. Un locuşor ce niciodată nu va avea acumulat un strat de praf. E mai puţin decât o realitate, e mai mult decât o ficţiune. [NathaLee]
Blogul Annyellei 
Comentarii recente