Pe retina memoriei

[Postul acesta era scris de cîteva zile şi    nu reuşeam   să mă decid dacă  să-l postez ori nu, dar azi dimineaţă, m-am gîndit că totuşi e pe „retina memoriei” şi a fost ceva frumos]   …

…Şi, nici nuştiu cum să încep…

[ De fapt nu am cum să încep, pentru că totul a început  acum mulţi ani… :I ]

Uitasem deja de ceva timp de chip, de ochii, de tine… pînă în seara aceea…

Nu aveam de unde şti că ziua aia cu multă, multă zăpadă,  ziua aia foarte geroasă de decembrie, avea să-şi lase amprente… adânci. Urmele nu aveam de unde să le  simt, pentru că totul a fost început aşa, din senin, fără a-mi da seama continuarea, şi sfârşitul. Nu aveam de unde şti că simplul „salut” v-a deveni  ceva mai mult, o „dependenţă” necondiţionată, pe care v-a trebui să o stăpânesc.  Nu avem de unde şti că seara de decembrie  v-a fi continuare celor  mai mari iluzii trăite vrio dată, celor mai ireale gînduri şi sentimente, celei mai mari dependenţe… :I

Serile în faţa pc-ului   se transformau  din ce in ce  mai dese şi mai ales cu fereastra skype-ului deschisă. Orele care treceau aşa de repede, nici nu le observam.

Conversaţiile  fără nici un  sens au reuşit să tipărească  mia şi…, pagini A4, deci felicitări o înreagă carte .

[0:37:09] ___: daca ty nu poti sa zicii singyra am incepyt ey
[0:37:28] Λђkα: eu am început
[0:37:29] ___: ey demult am vryt sa te intreb
[0:38:05] ___: ty vreai sa zici dar nyti ajungeay pyterii mie asa mi se parea
[0:38:22] Λђkα: da ţie îţi place eu să zic  toate chestiile astea
[0:39:00] ___: ny, atuncea putai sa zici kami place de tine
[0:39:34] Λђkα: atunci?
aiurea
[0:39:43] ___: o da atynci tot asa ziceai ca ey sa y cred ceva nito
[0:40:01] Λђkα: şi anul trecut şi mai aiurea
[0:40:06] ___: ce aiurea
[0:40:26] Λђkα: eii

Şi dac aş spune acum… ar schimba ceva? NU,   exact. Nici atunci nu avea nici un  rost, nu era  să schimbe nimic. Sunt sigură… :I
Da, atunci erai atunci , acum e acum… dar totuşi…:I

Deci, la mulţi ani!!…!!! 1

….

m-ai întrebat cum suport absenţa ta
ţi-am răspuns că o simt ca pe un intrus
ca pe o fantomă zornăindu-şi lanţurile

dacă ne-am fi sărutat în clipa aceea probabil că
zeci de păsări cu aripi albastre şi-ar fi luat zborul
dintre buzele noastre

dar noi n-am ştiut să ne bucurăm de otrava plăcută a momentelor
noi aşteptăm aşa cum  copacii aşteaptă
fără nici un pic de viaţă, străpungerea geţurilor,iarna.

.

P.S e bine…  🙂